Din dosarul urii

Simt murdar si vad odios.

Uneori, in ultimul timp din ce in ce mai des. Aproape ca nu ma mai intereseaza daca nu am dreptate atunci cand sustin ca am. Este o incapatanare sadica, nebuna, absurda poate. Placerea contradictiei e mult mai mare si mult mai relaxanta, iar reactiile de vis à vis sunt chiar pitoresti: fete inrosite pana la refuz, gata sa explodeze, guri incretite ca niste ardei iuti pusi la uscat, batai sacadate in piept insotite ceremonios, obsedant si obositor de vesnicele replici "Vai, dar cum poti sa…?!", " Toata lumea stie ca..", "Am crezut ca tu…", "Nu ma asteptam de la tine..". Si chiar daca am dreptate, manifestarile sunt aceleasi, spre bucuria stiloului meu.
Surse apetisante ale urii mele isi au lacasul in anii de studentie, in holurile alea interminabile de camin putred, la capat cu cate un geam slinos acoperit de o perdeluta cu modele bucolice, in baile faiantate ieftin si galgaind a melci grasi ca niste gogosi, in slapii chinezesti, multi ca o invazie de lacuste si cu ecouri de clefaieli cabaline si mai ales…, mai ales in alea doua ore de apa calda cand se adunau caministele si-si asteptau ca niste raci fierti randul la purificarea trupului si a spiritului constipate de prea mult scris in cele 12 ore de cursuri.
Si personajele de mall isi au autenticitatea lor. Mereu aceleasi, pupezele fardate pana la refuz, vopsite parca in ciuda in blond turbat, cu manelute in creierii dragalasi, mici si gingasi, insotite de Don Juani second hand mandri sa isi mai arate cate un colt din galeria dantelata de carii, ocupati si fericiti ca si-au facut si weekendu’ asta la fel de frumos ca toate cele de pana acum, 5 ore la un suc si la un pachet de tigari.
Ma opresc aici spre a mai da o sansa clarvazatorilor din jumatatea plina si pentru a nu lasa prea mult loc cititorilor psihanalisti. Promit insa ca revin pentru a continua ceea ce un coleg virtual a inceput, insa pe care nimeni nu a stiut sa-l citeasca.