Toante, drumurile duc spre Roma

Floare naltă, floare neagră,
Nu ţi-am spus fă, că-mi eşti dragă?
C-o să fur din cer cinci stele
Să-ţi fac salbă şi mărgele
Şi mă laud că şi eu îl caftesc pe Dumnezeu
De s-o pune-n drumul meu…

Din valurile de români care au cucerit peisagiul Italiei de un deceniu încoace, an de an fără de-ncetare, ticsiţi în microbuze, trenuri şi autocare, se detaşează firav şi încă optimist Catalino, prunc rereromanizat şi rebotezat, după o pribegie de şase ani în oraşul pe şapte coline.
Propulsat de visuri măreţe – o vilă, ultimul tip de maşină şi bani pentru terminat facultatea – propuse spre împlinire în cel puţin un an, Catalino ajunge pe ţărmurile jucăuşe ale Adriaticii, epuizînd mai întâi tot obiectivu’ turistic al Romei, după care devine frate de cruce cu dalta şi ciocanu’. In scurt timp face şi prima investiţie muncitorească : din cizma Italiei îşi cumpără o mândreţe de bocanci cu care va ieşi la plimbare ca să admire galaxia colonizatorilor români, identificaţi prin pantofii cu canaf şi cu elastic, geaca Puma şi pantalonii de costum, alături de promiţătoarele românce cu păr permanent şi cercei-verigă.
Dintre zidurile lu’ Manole, Catalino ajunge florar la Don Paulică, brav patron, proprietar de castru şi urmaş al seminţiei traiane. Inţesat cu vaste cunoştinţe geografice, acesta ţine
să-şi impresioneze tânărul ucenic şi să-l convingă de faptul că România e undeva între Irak şi Afganistan, iar capitala se mândreşte cu numele de Constantinopol.
După o suită de patru ani, Catalino se simte în sfârşit mângâiat de agoniseala stoarsă din miile de flori şi e lovit brusc de gândul însurătorii. Dar când se uită la dreapta, ia mireasa de unde nu-i. Singura încurajare sunt cuvintele mumei bătrâne: D’apoi ce-o fi mamă di capu’ tău, numa’ Dumnezău ştii, cre’că semeni cu bunicu’, cî numa’ el o avut trei nevesti! Sedus şi abandonat, Catalino mai are totuşi o speranţă: să se întoarcă de unde a fugit şi să termine ce a început. Ajuns pe plaiurile natale, bleg, amărât şi plin de jeg/Ca nărojii ăi mai mari, /Nici gagică, nici biştari.., Catalino face faţă cu greu zâmbetelor largi de stewardeze care-l anunţă că tocmai i s-a pierdut bagajul în zbor. Ostenit şi pricăjit, se pierde printre aburii canalelor, inspirând adânc prafumul străzilor, acompaniat de doina regilor maidanezi.