Toante, drumurile duc spre Roma

Floare naltă, floare neagră,
Nu ţi-am spus fă, că-mi eşti dragă?
C-o să fur din cer cinci stele
Să-ţi fac salbă şi mărgele
Şi mă laud că şi eu îl caftesc pe Dumnezeu
De s-o pune-n drumul meu…

Din valurile de români care au cucerit peisagiul Italiei de un deceniu încoace, an de an fără de-ncetare, ticsiţi în microbuze, trenuri şi autocare, se detaşează firav şi încă optimist Catalino, prunc rereromanizat şi rebotezat, după o pribegie de şase ani în oraşul pe şapte coline.
Propulsat de visuri măreţe – o vilă, ultimul tip de maşină şi bani pentru terminat facultatea – propuse spre împlinire în cel puţin un an, Catalino ajunge pe ţărmurile jucăuşe ale Adriaticii, epuizînd mai întâi tot obiectivu’ turistic al Romei, după care devine frate de cruce cu dalta şi ciocanu’. In scurt timp face şi prima investiţie muncitorească : din cizma Italiei îşi cumpără o mândreţe de bocanci cu care va ieşi la plimbare ca să admire galaxia colonizatorilor români, identificaţi prin pantofii cu canaf şi cu elastic, geaca Puma şi pantalonii de costum, alături de promiţătoarele românce cu păr permanent şi cercei-verigă.
Dintre zidurile lu’ Manole, Catalino ajunge florar la Don Paulică, brav patron, proprietar de castru şi urmaş al seminţiei traiane. Inţesat cu vaste cunoştinţe geografice, acesta ţine
să-şi impresioneze tânărul ucenic şi să-l convingă de faptul că România e undeva între Irak şi Afganistan, iar capitala se mândreşte cu numele de Constantinopol.
După o suită de patru ani, Catalino se simte în sfârşit mângâiat de agoniseala stoarsă din miile de flori şi e lovit brusc de gândul însurătorii. Dar când se uită la dreapta, ia mireasa de unde nu-i. Singura încurajare sunt cuvintele mumei bătrâne: D’apoi ce-o fi mamă di capu’ tău, numa’ Dumnezău ştii, cre’că semeni cu bunicu’, cî numa’ el o avut trei nevesti! Sedus şi abandonat, Catalino mai are totuşi o speranţă: să se întoarcă de unde a fugit şi să termine ce a început. Ajuns pe plaiurile natale, bleg, amărât şi plin de jeg/Ca nărojii ăi mai mari, /Nici gagică, nici biştari.., Catalino face faţă cu greu zâmbetelor largi de stewardeze care-l anunţă că tocmai i s-a pierdut bagajul în zbor. Ostenit şi pricăjit, se pierde printre aburii canalelor, inspirând adânc prafumul străzilor, acompaniat de doina regilor maidanezi.

O permanenţă a modei

Căciula de vulpe, perpetuum mobile românesc

Mozaic

Ghiduşă ca o minge din cârpe, omniprezentă şi prietenă bună cu naftalina pe timp de vară, căciula de vulpe îşi dă cele mai de succes reprezentaţii iarna. Ea apare în toată splendoarea ei privită mai ales de la spate, plouată, ninsă sau bătută de vânt, combinată cu geaca de fâş, piele sau chiar împletituri. Căciula de vulpe ţâşneşte din toate colţurile atunci când nu te aştepţi, e trasă mereu pe ochi chiar dacă e la plimbare cu căţica în bătaia brizei dâmboviţene, în piaţă la tocmit pătrunjelu’ şi cartofu’, la centru sau periferie, în tramvai, troleu sau staţie.

Martin Page, M-am hotărât să devin prost- o carte vedetă

" Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu şi nu mi-e teamă.”

Copil fiind, Antoine îşi doreşte să devină Bugs Bunny. O dată cu înaintarea în vârstă, aspiraţiile se aventurează către un alt idol, Vasco Da Gama. Ajuns însă la maturitate, nimic nu îl mai satisface şi tot ceea ce îl înconjoară îi provoacă numai nefericire. Antoine realizează nici dureros, nici tragic şi nici măcar patetic, că prea multă inteligenţă strică. Având la activ cel puţin un masterat în aramaică şi în cinematografie, o licenţă în biologie şi nenumărate alte diplome, unica lui problemă este că nu poate avea o viaţă comună, în care „ştirea zilei“ să constituie un motiv suficient de a ieşi din casă, tv-ul singura dependenţă, haina de firmă o sursă de bucurie, iar cel mai nou model de maşini un scop în viaţă. Soluţia pe care o găseşte pentru a ieşi din acest impas este una pe cât de ciudată, pe atât de derutantă: Antoine îşi propune să devină...prost.

Primul pas în cucerirea acestui statut demn, rarisim şi înălţător este iniţierea în tainele băuturii; experiment eşuat cu brio, deoarece tânărul nostru cade lat sub masă după doar o jumătate de pahar cu bere. Ieşit din spital, se hotărăşte să urmeze un curs de sinucidere a cărui maestră de ceremonii este grava şi serioasa doamnă Astanavis, implicată în misterele acestei materii până în buzunarele largi ale smokingului negru. Antoine sfârşeşte iar decepţionat. Acum că ştie totul, moartea apare ca un subiect epuizat şi schimonosit, o temă haioasă cu bibliografia bine pusă la punct, cu adepţi educaţi şi cu material auxiliar.

Soluţia salvatoare se va numi HEUROZAC, amortizorul artificial care-i va procura stările necesare în marea aventură în lumea prostiei. Antoine va cunoaşte, rând pe rând, tot ceea ce înseamnă împlinire socială, profesională şi materială, adică, tot ce înţelege el prin a fi prost şi fericit, acceptat şi adulat: îşi goleşte camera de cărţi şi o asfixiază cu afişe reprezentând maşini zbengoase şi tinere apetisante, plantează un televizor în centrul de interes al noului decor, renunţă la şah spre câştigul binecunoscutului Monopoly, se lasă sedus de jocurile pe calculator, îşi dă un rost estetic podoabei capilare, îşi alintă fizicul şi psihicul cu mersul la sală şi cu produse Nike, Levi’s, Adidas, cucereşte McDonald’s-ul şi îşi îmbogăţeşte victorios vocabularul cu replica „ Asta e! Ce treabă am eu ?!“. Apogeul transformării sale îl va constitui noua meserie de agent de bursă ;începe să achiziţioneze opere de artă, haine scumpe, o maşină de lux şi aparatură electronică - obiecte pe care nu le foloseşte niciodată, dar care « dau bine ».

După ce pierde totul prin aceeaşi stupizenie cu care ajunsese bogat, frumos şi celebru, prietenii salvatori cu măşti Einstein pe faţă îl răpesc şi îl supun unui ritual parodic, în care i se citesc fragmente copioase din diverse cărţi. Antoine trăieşte marea emoţie a bucuriei de a fi el însuşi şi sfârşeşte bătând fantomatic străzile Parisului.