Dosarele urii

De 2 ori pe zi, 5 zile pe saptamana

E ora la care ţi se usucă gâtlejul, picioarele ies din funcţional, îţi strâng plictisitor de agasant coapsele, nu mai poţi respira pentru că nu ai ce respira şi pentru că niciodată nu îţi ajunge doar aerul pentru asta, nu mai ai ce vedea pentru că în stânga şi-n dreapta, sus-jos sunt doar oameni din care-şi scoate capul un miros de costum boţit şi mutilat de sintagma „ zi de muncă” , mâna ţi se zgârâie de fixativul unei cucoane, da, vrei să fii politicos, tocmai te invitase să te ţii de ea în cazul în care nu mai ai loc pe bară, dar nu poţi, înţepeneşti într-un loc fără să vrei, începi să te uiţi în jur, trebuie sa existe o scăpare din tot masacrul ăsta, să ajungi la muncă măcar schiţând un zâmbet, e suficient, undeva, într-un punct, e o tânără, aceeaşi peste tot, îşi aranjează buclele ca ieşite de sub presă, reţii din mişcarea ei fondul de ten pe care îl recunoşti imediat la 90% din cele care populează troleul, nu mai faci diferenţa între suprafaţa pielii şi pasta care vrea să-i ascundă imperfecţiunile, sunt două măşti suprapuse, apleci capul, simţi împunsăturile de coate, fii fericit că simţi ceva şi că nu te-ai diluat total,de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara, 5 zile pe săptămână, îndrăzneşti gândul de a avea curajul lunetistului lui Sorokin, acela de a fi singur riscând , în cel mai natural mod posibil, un genocid, îţi retragi gândul, e prea mult , de fiecare dată uiţi să fii ceremonios şi să laşi bătrânii să treacă prin faţă, de fiecare dată uiţi că treptele sunt ultimul lucru la care trebuie să aspiri, că întotdeauna mai e loc de ,, avansaţi înainte, vă rooooog!”, suporţi totul acceptând atât de uşor să nu fii tu şi când te trezeşti vezi ca printr-o lentilă mată capul unui copil, nu ştii ce să faci, îi cedezi locul sau nu, te încearcă o falsă umanitate, ajungi să renunţi, cobori.
Nu e un vis urât, nu e nici măcar un coşmar, pentru că o dată ce ai ieşit din troleu ai uitat totul, mintea iese de sub anestezie şi intră sub hipnoza străzii.