Reversul Tiganiadei

Si incredibil , si adevarat.

" Musa ce lui Omar odinioara
Cantasi Vatrahomiomahia
Canta si mie, fii bunisoara,
Toate cate facu tigania, …"
( Ion Budai-Deleanu, Tiganiada, Cantecu I)

A murit saraca si mult chinuita muza a lui Budai – Deleanu , s-au dus si cei din urma nepotei ai lui Corcodel si Parpangel, Cucavel si Goleman, nesatui jinduitori dupa timpul si obiceiurile lui Jundadel ca romanii dupa vremea interbelica si n-a mai ramas din "alba tiganie" decat o biata acuarela sub un penson sfrijit, pentru ca nici macar tiganii nu mai sunt cum erau odata.

Si incredibil, si adevarat, aflam de la stiri ca dincolo de suflul urban si de iluzia civilizatiei, adica la o periferie din Bucuresti, se organizeaza lupte ( cam mult spus!) intre copii care de-abia au invatat sa mearga.
Parintii, fantezisti extremi si practicanti feroce ai picaturilor de ceara, isi asmut odraslele intr-un joc absurd, imbecil si dezarmant . Din gesturile maurilor initiatori de senzatii tari nu se vede decat indarjirea stupida drapata in pantaloni de piersica soioasa, in camasi descheiate pana la buric si in parul lucios incremenit tamp pe-o parte.
Ca sa nu fie mai prejos, reprezentantele sexului frumos , Zaraze despletite si avortate, masinarii stricate de facut copii, nu stiu sa afiseze in fata camerelor de luat vederi decat o gura ca o taietura pe fata, un hău captusit cu carii. Este inutila incercarea de a obtine din partea stirpei de corturari o explicatie la cele intamplate asa cum inutil este sa ne imaginam o tara a tiganilor sau , dupa cum insusi scriitorul mai sus citat spune, o "tiganime la rand pusa".

Solutia finala in cazul de fata ar consta intr-o reformulare a Drepturilor Copilului si anume invatarea inca din fasa a tacticilor de lupta in scopul recunoasterii identitatii, inlocuirea povestilor cu filme in care cei mici sa se acomodeze mai usor cu ceea ce tine de breasla gladiatorilor si substituirea biberoanelor si a jucariilor cu buzdugane, cosoare, furci, baroase si ciocane.

La circ

Dupa 20 de ani...la circ

Intr-un oras in care aparent nu se intampla nimic, in care ninge intr-o nesimtire chiar daca e aproape trecut de aprilie, in care batatoarele urla non-stop spre desfatarea linistii mele si a rabdarii dusa la extrem, si in care oamenii robotei din carton sunt toti la fel si discuta despre aceleasi lucruri intr-o pauza de spalat vase sau de periat covoare si covorase , ... se mai intampla si acrobatii pe sarma, pacaleli cu clovni si dresaje, de la caini pana la camile , struti si ponei.

A venit circul! Din nefericire vremea nu e tocmai potrivita, e frig si urat, insa asta nu ma impiedica sa imi iau un bilet si sa ma duc voiniceste spre locul pe care candva il tanjeam naiv si cu avant pentru ca stiam ca tatal unuia dintre noi ne aproviziona cu pungi imense de floricele de porumb si pentru ca dupa reprezentatie aveam placerea diabolica de a ne furisa printre rulotele circarilor spre a vedea mai bine si mai de aproape animalele si toate curiozitatile la care aveam acces doar de la distanta in timpul spectacolului.

Si astfel, dupa vreo 20 de ani, am incercat sa cooptez una din vechile amice din copilarie spre a mai incerca, intr-un fel sau altul, bucuriile de odinioara sau pentru simplul amuzament, pentru a rade asa, fara nici un motiv, cu pofta si fara oprire, spre deliciul unor trairi cu totul inexplicabile. Nu m-a surprins reactia negativa la invitatia mea, se intampla, zic eu, in sinea mea. Ceea ce m-a pus oarecum pe ganduri a fost insiruirea tembela din raspuns " Nu mai suntem copii, ce sa fac eu la circ.., e-atata treaba in casa…". Am dat afirmativ din cap fara a insista prea mult, impulsul unei tentative de convingere parasindu-ma total si am plecat mult mai fericita decat venisem, incepand in acel moment sa-mi doresc sa ajung cat mai repede sub cupola mare si rosie, unde multimea haotica si galagioasa batea din palme in asteptarea inceputului.

Si iata c-a-nceput…, cu un cvartet de caini mici si zdrenturosi , impopotonati cu papioane si pantaloni bufanti, neascultatori la indemnele dresorilor si cu ochii numai dupa cubul de zahar. Mi-au lasat aparenta unor papusi de carpa si un sentiment de mila accentuat de hainele carpite ale imblanzitorilor , improvizatii ieftine din staniol, panza colorata si evantaie din hartie in jurul gatului. Dupa canisi au mai urmat in viteza vantului o camila decrepita cu clopotei si funde la gat, trei ponei rotunzi si zdranganitori gratie siragului de clopotei, un pui de urs inchircit si aproape invizibil si, spre sfarsit, un strut cazut ca din cer, manuit si tinut cu disperare de un personaj cu fata pictata in alb si negru.

Acrobatii erau fie blonzi, fie bruneti si toti isi executau numerele in familie. Aveau acelasi zambet si aceeasi tinuta, indiferent daca exercitiile ieseau sau nu. Spectatorul trebuia sa aplaude, sa fluiere, sa priceapa si sa accepte ca in lumea lor artificialul este o lege a firii, un mod de a trai prin imitare si de a cumpara printr-o intelegere tacita publicul.

Am reusit sa retraiesc doar atmosfera de pe vremuri, lipsita insa de entuziasm.Ceea ce nu am inteles este de ce unele sentimente se dizolva din cauza timpului si de ce trebuie sa fim obligatoriu copii ca sa mergem la circ.