Mutulica,piticul blazat

Lupu-si schimba paru', da' naravu'...

Piticutul Mutulica s-a plictisit de cumintenie si a reluat cursul evenimentelor tumultoase si-al intalnirilor focoase. Se pare ca l-a cam blazat neincetata campanie de reimbunatatire a imaginii dupa incidentul cu drogurile, si-a luat din nou inima-n dinti pe principiul ca viata-i scurta, iar tentatiile prea mari, reincepand astfel sa bata din coada pe la usile strainelor spumoase, cu sange fierbinte si inima larga.

In timpul interviului pregatit cu ocazia evenimentului citat, protagonistul a aplicat ca un scoler constiincios ceea ce sfatul batranilor il povatuise. Avand in spate o adanca pregatire intelectuala si in subconstient o pasiune descoperita tarziu pentru semnificatiile criptice ale prafului alb, fotbalistul a adoptat (manat de gasca de parapsihologi din penumbra situatiilor neprevazute care ies, vai!, in calea vedetelor atunci cand funia ajunge la gat) tertipul unui discurs simplu si ispasitor, atingand corzile sensibiloase ale fanilor. Cireasa din campania "Paine si circ" a fost ideea unei eventuale impacari cu Alexandra, printesa sedusa si abandonata (insa mult mai moderata in marturisiri!), lasandu-ne astfel sa mai visam la o a doua nunta ca-n povesti intre cei doi. Cursul evenimentelor a fost plicticos de normal, casa si toate alea, infatisari diamantine, dominate insa mai tot timpul de o umbra de mister accentuata de reticentele fostei sotii in a da un raspuns concret in legatura cu viitorul lor.

Si daca lupu-si schimba parul, de ce sa nu se enerveze si Alba ca Zapada, sa iasa din barlogul tacerii si sa declare raspicat ca intre Mutu si ea nu a fost si nici nu va fi vorba de vreo impacare. Macar acum putem sta si noi linistiti, sa nu mai visam lupi verzi pe pereti si sa nu ne mai incalzim la gandul ca o casatorie sau un copil poate schimba pe cel sau cea de langa noi.

Rapirea din Serai

Misterul neelucidat al ziaristilor romani.

Nu de putine ori se intampla sa ne trezim la un momentdat ca traim in ireal sau, cel putin, sa nu mai putem face diferenta intre ceea ce este adevarat si ceea ce este fals.Apropiat de sentimentul irealului este absurdul, mod de a fi din ce in ce mai incercat in Romania contemporana.Un exemplu potrivit in acest sens este efectul stirilor despre cei trei ziaristi rapiti in Irak.

Premisele au fost promitatoare, vestea a fost corect enuntata, iar multimea avea ce sa vada si ce s-auda si, mai mult, avea ce sa vorbeasca pe la colturi de strazi , la coafor , prin tramvaie sau in fata blocului.Insa in momentul in care ne-au parvenit cateva inregistrari video , lucrurile au inceput sa se schimbe.Pe un fundal plusat cu modele florale cei "trei, Doamne si toti trei" par sa se uite la desene animate ca sub efectul unei hipnoze pe dos.Atmosfera atinge dimensiuni kafkiene in momentul in care apar tot felul de doctori in psihologie si iau la puricat expresiile si atitudinea "rapitilor". Televiziunea se transforma astfel intr-o mascarada penibila sau intr-un teatru de papusi care se joaca de-a v-ati ascunselea cu rabdarea naiva a telespectatorului. Situatia pare hilara pentru ca este intr-un contrast insolent cu termenii unei rapiri veritabile, situandu-se undeva prin sfera parodiei.

Urmatorul element in desfasurarea evenimentelor este imediata aparitie a lui Haysam Omar Khayyam , poet prin privire si simtire, apasat de credinta pana in Coranul de la capul patului si nevinovat pana in aparenta de lurex a ochilor. Aflam mai apoi cat e de prolific atat in urmasi cat si in afaceri ( majoritatea afacerilor avand locatie in Moldova!), ce trecere a avut la umbra psd-ista ( intrebati daca il cunosc pe Omar Haysam, politicienii raspund la unison afectati de simtul raspunderii "Nu cunosc ce afaceri face!") si cat e de cunoscut in spuma societatii, adica in mafia cu burta, camasi albastre si gusa la rever.

Personajul citat ne da primul ( si singurul!) indiciu in galeria interpretarilor, totul se reduce la un joc politic pe care strainii nu il vad si nu au de unde sa-l cunoasca atat timp cat afiseaza pe strazi, frapant de sincer, imagini cu cei trei romani .Noua nu ne ramane decat sa ne minunam de solidaritatea lor ( nicidecum sa invatam!) si sa dam cu banul daca ziaristii sunt liberi sau nu, atat timp cat ,neoficial , " din surse independente", televiziunile au strigat tare ca totul este in ordine, insa oficial troneaza incertitudinea, misterul si semnele de intrebare.

Pana la elucidarea misterului nu ne ramane decat sa ne rugam la sanctificarea Papei, sa asteptam Invierea si , cine stie, poate va iesi un volum nou de povesti nemuritoare sub semnatura lui Haysam Omar Khayyam, inspirat de tacerea de dincolo de libertate.

Transportul in comun

Amintiri din 69 si nu numai.

Mare bucurie se intampla atunci cand prindeam un loc in 69, autobuzul care ma lasa exact in fata blocului meu. Bucuria nu tinea mai mult de 5 minute, pentru ca imediat dupa, aglomeratia devenea din ce in ce mai mare si mai greu de suportat.Lipsa de aer, mirosurile de tarii si nuante diverse, negrul infinit de la fasurile umflate , toate creau o stare de sufocare si de iremediabil in fiecare secunda din cele cateva mii.

Senzatiile cele mai tari au fost date insa de sosirea caldurii. Desfundarea strazilor a adus cu ea si desfundarea subsuorilor si a tot ce tine de misterele inefabile si odorante ale fiintei omenesti. Fiecare pas din multimea calatoare trebuie calculat cu precizie, spatiul e mic, iar anestezia din ce in ce mai tare.Iar cel mai dureros e ca atunci cand te uiti la producatoru’ cu pricina vezi de cele mai multe ori o fata inocenta care mimeaza cu nesimtire ignoranta si parca parca il auzi spunand "Cine, eu?!".Propun, undeva in imaginatia mea imposibila, ca pe timp de vara mijloacele de transport in comun sa fie dotate cu masti chirurgicale din tifon , reclamele la antiperspirante fiind deja depasite si imposibil de receptat.

O alta dimensiune metafizica a mijloacelor de transport este cea legata de clasicul conflict "batranete/ tinerete". Desigur, nu e ca in basmele cu care ne adormea bunica la gura sobei,cu happy end si zambet pe buze.Este un fel batranesc de a spune cat e de greu sa nu mai ai 20 de ani si totusi ( paradoxal!) cat de bine e sa te plangi ca nu mai ai 20 de ani. Asta e expresia pe care o inspira cel mai des cei care iti cersesc locul , in cazul in care nu ai avut la timp intentia de a o face de la sine.Unii au un tupeu senil si iti spun direct "Nu vrei sa facem un schimb de locuri?" sau mai simplu, se ingramadesc si se imping in tine cu o indrazneala vetusta si expirata de parca scaunul ala le-ar lungi viata cu inca 10 ani de iaurt si covrigi, crosetat , impletit si povestiri obosite sub bagheta cocosata a formulei " Pe vremea mea...".

Nici imparatii buzunarelor, zeii autobuzelor,tramvaielor si ai metroului nu sunt de neglijat.Negri in cea mai mare parte, suparati de negri, din varful capului pana sub unghii, de la guler pana la marginea pantalonilor , ei actioneaza mereu in grup ca niste oi clonate , iar singurele organe care functioneaza sunt ochii .Mainile au rolul de andrele, intotdeauna se misca mecanic si pe nesimtite, spre bucuria si surpriza noastra, a calatorilor de toate zilele.In prezenta lor posetele sunt stranse in brate mai tare si mai tandru ca o domnisoara de 8 Martie sau de Valentine's Day, creandu-se astfel o senzatie unica de maxima siguranta si confort.

Din dosarul urii

Simt murdar si vad odios.

Uneori, in ultimul timp din ce in ce mai des. Aproape ca nu ma mai intereseaza daca nu am dreptate atunci cand sustin ca am. Este o incapatanare sadica, nebuna, absurda poate. Placerea contradictiei e mult mai mare si mult mai relaxanta, iar reactiile de vis à vis sunt chiar pitoresti: fete inrosite pana la refuz, gata sa explodeze, guri incretite ca niste ardei iuti pusi la uscat, batai sacadate in piept insotite ceremonios, obsedant si obositor de vesnicele replici "Vai, dar cum poti sa…?!", " Toata lumea stie ca..", "Am crezut ca tu…", "Nu ma asteptam de la tine..". Si chiar daca am dreptate, manifestarile sunt aceleasi, spre bucuria stiloului meu.
Surse apetisante ale urii mele isi au lacasul in anii de studentie, in holurile alea interminabile de camin putred, la capat cu cate un geam slinos acoperit de o perdeluta cu modele bucolice, in baile faiantate ieftin si galgaind a melci grasi ca niste gogosi, in slapii chinezesti, multi ca o invazie de lacuste si cu ecouri de clefaieli cabaline si mai ales…, mai ales in alea doua ore de apa calda cand se adunau caministele si-si asteptau ca niste raci fierti randul la purificarea trupului si a spiritului constipate de prea mult scris in cele 12 ore de cursuri.
Si personajele de mall isi au autenticitatea lor. Mereu aceleasi, pupezele fardate pana la refuz, vopsite parca in ciuda in blond turbat, cu manelute in creierii dragalasi, mici si gingasi, insotite de Don Juani second hand mandri sa isi mai arate cate un colt din galeria dantelata de carii, ocupati si fericiti ca si-au facut si weekendu’ asta la fel de frumos ca toate cele de pana acum, 5 ore la un suc si la un pachet de tigari.
Ma opresc aici spre a mai da o sansa clarvazatorilor din jumatatea plina si pentru a nu lasa prea mult loc cititorilor psihanalisti. Promit insa ca revin pentru a continua ceea ce un coleg virtual a inceput, insa pe care nimeni nu a stiut sa-l citeasca.