Maria Tanase si Sf. Valentin

Nu pot sa trec peste sentimentele puternice care ma incearca in aceasta mareata zi de 14 februarie; inima imi bate puternic de emotia festinului purpuriu din jur care se aduna din nametii de pernute dantelate in forma de inimi si de ursuletii ghebosi proaspat iesiti din hibernare. Toate acestea isi gasesc armonios culcusul in sacosele marcate obsesiv cu cele trei cuvinte magice care au cucerit mapamondul mai repede decat a construit Stefan cel Mare Cetatea Neamtului. Cei mai sensibili isi implinesc intentiile cumparand cate un trandafir sugrumat de carcei de beteala, scos la mezat, pe ultima suta de metri inainte de marea ofilire. Merg mai departe si-mi simt pleoapele-mi dansand hipnotizate de felicitarile aurite, argintate, inflorate, ingramadite si expuse la vanzare ca niste colonii de lilieci in captivitate. Un moment de neatentie in " bazarul asta sentimental" si risc sa ma stropesc din cap pana-n picioare cu zapada descompusa, innegrita de mizeria adunata din toate cotloanele capitalei ca un prinos adus indragostitilor de pe 14 februarie. Gasesc iesirea intr-un pasaj; imi scurteaza drumul si imi ofera peisaje de neuitat: peretii stau sa se darame, miroase greu a tutun ieftin si a tuica obosita facuta prin subsoluri de bloc. Oamenii, majoritatea ginerei intre 20 si 30 de ani,
stau ingramaditi la mese si fac schimburi de ranjete. Ciudat,cu toate ca ar fi locul ideal, nu se aude nici o manea,ci cu totul altceva, Maria Tanase. Un cersetor imi taie calea deodata si-mi tipa in urechi: "Auziti ce frumos canta? E de sf. Valentin!". Am senzatia ca o vad pe Britney Spears cantand in costum popular romanesc.

Rafia cea nazdravana

Itinerarul strict romanesc al unei legendare sacose.

Nici un roman nu se respecta daca nu are in dulapiorul din boxa, in sertarul de pe hol sau in raftul laminat de pe balcon o.... sacosa de rafie! E subtirica, balcanica, in patratele rosii sau albastre, totdeauna cu fermoar alb si cu manere care taie la mana , al dracului de rezistenta si mai presus de orice, total inestetica.Amintirile mele coboara spre anii de facultate, cu localizare exacta in binecuvantata zi de sambata cand studentimea de-acum democratica primea pachete de acasa. Delirul se reducea la cateva secunde, atunci cand soferul mustacios cu caciula din blana de oaie impartea cate o rafie la fiecare; asta insemna o zi fara datorii si alte doua cu mancare. La putin timp,adica dupa 5-6 zile, se intorcea dragutza de ea, insingurata, dezumflata si zdranganind a borcane goale ca sa isi recapete identitatea, adica aceea de rafie bondaca, cu miros de parjoale in sos si de castraveti murati.
In itinerariul ei strict romanesc,sacosa de rafie mai poate fi vazuta in trenurile personale,prezenta ei fiind indicata olfactiv: acolo unde este miros de ceapa sparta in doua si unsoare de sunca in aer, trebuie sa fie si o bucata de ziar ros, frumos asezat pe spatele sacosei. Proprietarii sunt oameni simpli, adica romani cu cate trei perechi de cojoace, pantaloni tricotati sau blugi turcesti, manusi impletite si ciubote de guma adaptabile oricarei situatii. In zona high a domeniului CFR, adica in popasurile McDo',sacosa e ingramadita de obicei sub mesele colorate,fiind bine tinuta de picioarele calatorului.

Ultima fatza pe care contextul mi-o aduce in minte este cea a unei profesorese imbracata toata in negru, cu pantaloni calcati la dunga si haina din inlocuitor de piele. Membrele-i inferioare tineau ca intr-o menghina pe nevinovata rafie ambitionand miscarile regulate ale pliculetului de ceai in apa fierbinte.
Omniprezenta acestui obiect atat de iubit de romani isi atinge calitatile de romanian ID in aeroport; de data asta rafia cea nazdravana isi afla salasul in poalele unei dudui mladioase si armonios rimelata, simetric suvitata si cu pretentii de fata iesita in lume. Neastamparul i se potoleste atunci cand o voce pitigaiata invita pasagerii spre indeplinirea formalitatilor pe care trecerea prin vama le presupune. Pentru cei curiosi, ruta nu e alta decat Bucuresti- Italia, tara tuturor posibilitatilor, sursa termopanelor si a centralelor termice de pe spatiul mioritic.

Nea Gica

Gica DaVinci, varful renascentismului din M22.

VERBOTEN!

Nea Gica face de toate: sparge si repara usi, scrie tabele cu note de plata, taie chitante, merge la piata, isi baga nasu' in wc sa citeasca mai bine apometrele, ia tensiunea la vecine in timpul liber, tine conferinte de presa pe tevile din fata blocului si toate astea cu un netarmurit avant juvenil pe care doar varsta de 67 de ani il mai poate incerca. Cand il vezi pe nea Gica nu ti-l mai poti scoate din cap, ai senzatia ca l-ai mai vazut, ca e o figura comuna dar nu stii de unde s-o iei, si-atunci silabisesti timid in capu-ti "aaa....,administratorrrrruuuuu'".Nu ai terminat de spus cuvantu' ca ti se si contureaza sub ochi peisagiul:o gura ca o patlagica murata, un nas generos, usor vinetiu pe lateral, doi ochi total inexpresivi dar conturati ferm de o pereche de sprancene stufoase, o chelie incadrata de cate trei fire de par delicat tapate, doua urechi largi ca niste gramofoane comestibile.In intimitate, adica atunci cand iese sa arunce pe ghena gunoiul, nea Gica apare intr-un turbulent maieu alb-gri, niste pantaloni de trening bleumarin si sosete groase de lana, discret asortate cu maieul.Ceea ce se mai remarca la personalitatea lui nea Gica este sacosa maronie pe care nu o uita niciodata atunci cand iese la piata;desi mereu goala, ea isi pastreaza in material aceeasi calitate a sleielii care ii da jocuri si straluciri de ape puse in evidenta mai bine de bataia soarelui.

Cu ochii in patru

Cand e vorba de a trage linie, nea Gica nu actioneaza niciodata singur; are gasca lui, adica stolul de porumbite vadane de aceeasi etate. Ele se aduna de obicei o data pe luna si studiaza piata datoriilor la intretinere; inspirate de lecturile masonice ele si-au inventat codul propriu: " Cheptarul". Explicatia consta in obiectul vestimentar in dungi verzi, galbene, rosii,mov care le mai da o sansa busturilor obosite si le protejeaza in vremurile de rastriste.

Asta-i nea Gica si cercu-i vicios!

Ce vor fetele

Din sirul emisiunilor "Ce vor fetele".

Cu o fata de ingeras incestuos proaspat spalat pe cap, Dan Pishu mangaie tandru de la distanta prin vorbe bine alese pe cele trei doamne si toate trei, simetric distribuite pe canapeaua asudata de-atatea ambitii si freamate inadusite: Cristina Pramati, Ada Praslaru si Sanda Laboshi. Ritualul seductiei se petrece intotdeauna in favoarea lui Pishu; si uite-asa se face ca, in majoritatea cazurilor acesta primeste punctaj maxim insotit de cristaline remarci in spiritul "florilor de tei": " Ce sa mai....! Chiar daca nu, tre sa recunosc ca...", " Il iert....", " Are dreptate...", " Se vede ca are in spate o experienta consistenta...". Manifestarile celor trei mimoze pudice sunt in linii mari animate de acelasi background hierotic si instincte primar senzitive: frecari apasate pe bietul spate al canapelei, automangaieri de la genunchi spre genunchi,alunecari matasoase prin podoabele capilare, miscari de picioare cu plecare dinspre solduri . Insa ceea ce ma doare mai tare si mai tare este tipatul de trompeta care vrea sa supravietuiasca cu disperare intr-o lume evident feminizata:" Cotcodac, cotcodac, am facut un ou bondac!!!! " Sursa este fara doar si poate cea dintai muza citata, de la celelalte nu se evidentiaza decat aparenta de foaie velina a parului si o tacere umpluta de o pereche de sani, probabil, proaspat siliconati.